Am făcut foarte multe lucruri în viața mea doar ca să nu se supere cineva.
Nu spun asta cu mândrie și nici nu mă prefac că am scăpat complet de obicei. Încă mă mai surprind negociind cu mine înainte să spun un nu simplu, doar pentru că deja îmi imaginez ce va crede celălalt despre mine.
Nu merg. Nu pot. Nu vreau.
În teorie, trei răspunsuri absolut normale.
În capul meu începea însă imediat ședința: dacă se supără, dacă interpretează, dacă spune că m-am schimbat, dacă data viitoare nu mă mai cheamă, dacă omul a venit de atâtea ori când l-am chemat eu și acum eu refuz.
Și uite așa, în loc să răspund la întrebarea care conta — vreau sau nu vreau? — începeam să mă ocup de reacția celuilalt înainte ca ea să existe.
Mi se pare fascinant cât de mult din viața noastră putem organiza în jurul unor supărări care încă nici măcar nu s-au întâmplat.
Eu am crescut cu ideea că trebuie să ai bun-simț și cred în continuare foarte tare în asta.
Numai că multă vreme am pus în aceeași cutie bunul-simț, politețea, disponibilitatea și obligația de a nu deranja pe nimeni.
Nu sunt același lucru.
Pot să țin la tine și să nu vin.
Pot să te respect și să nu fiu de acord cu tine.
Pot să te iubesc și să nu am timp pentru tine exact în momentul în care tu ai decis că ai nevoie de mine.
Pot, pur și simplu, să nu vreau.
Asta din urmă mi s-a părut ani buni un motiv insuficient. Un nu vreau trebuia să vină cu documente justificative.
Sunt obosită. Am treabă. Nu mă simt bine. Am promis altcuiva. Trebuie să rezolv ceva cu copilul.
Orice suna mai acceptabil decât adevărul simplu: azi nu vreau.
Pentru că am fost obișnuiți să credem că timpul nostru este disponibil celorlalți până când avem un motiv suficient de bun să-l păstrăm pentru noi.
Cred că mulți dintre voi știți foarte bine cum arată mecanismul.
Te invită cineva undeva și primul tău impuls este să refuzi. După care începi să calculezi când v-ați văzut ultima dată, dacă ai mai refuzat recent, cine mai merge, dacă se va interpreta și dacă nu cumva ar fi mai simplu să te duci și gata.
Sau îți sună telefonul într-un moment în care efectiv nu ai chef să vorbești. Nu răspunzi și, câteva minute mai târziu, ai un sentiment de vinovăție complet disproporționat față de gravitatea faptei.
Sau accepți o favoare despre care știi din primul minut că îți va mânca jumătate de zi, numai pentru că omul a formulat cererea suficient de bine încât refuzul să pară aproape urât.
Nici nu trebuie să ni se spună că suntem obligați.
De multe ori știm deja scenariul și ne executăm singuri.
La un moment dat mi-am dat seama că expresia asta, să nu se supere, mă făcea să spun da unor lucruri pentru care mai târziu mă supăram eu.
Aici devine interesant.
Spui da ca să păstrezi pacea și apoi petreci două ore nervoasă că ai acceptat.
Mergi undeva fără chef și te uiți la ceas din zece în zece minute.
Faci favorul, dar în interior ții contabilitatea.
Accepți ceva și după aceea te enervezi că omul a avut tupeul să-ți ceară.
Numai că omul a cerut.
Tu ai spus da.
Mi-a luat ceva timp să recunosc că resentimentul nu apare întotdeauna fiindcă ceilalți cer prea mult. Uneori apare pentru că noi spunem prea puțin din ceea ce vrem cu adevărat.
E mult mai confortabil să spui că oamenii profită de tine decât să admiți că, uneori, le-ai dat acces fără să stabilești nicio limită și după aceea te-ai supărat că au intrat.
Mai e ceva ce am descoperit.
Foarte mulți oameni nici măcar nu se supără.
Spui nu, te pregătești mental pentru mica dramă pe care ai scris-o deja în cap și omul îți răspunde:
Sigur, nicio problemă.
Atât.
Tu aveai deja trei episoade, o despărțire și eventual un proces de succesiune. El voia doar să știe dacă vii.
Aici am început să înțeleg că o parte din toată grija asta de a nu supăra pe nimeni nici măcar nu era despre ceilalți.
Era despre mine.
Despre nevoia mea de a fi percepută ca un om bun, disponibil, politicos, de încredere, genul despre care nu se poate spune că a refuzat când a fost nevoie de el.
Numai că, dacă pentru a fi considerată bună trebuie să fiu disponibilă aproape permanent, prețul începe să mi se pară destul de mare.
Există însă și oameni care se supără când le spui nu.
Nu mă refer la dezamăgire. Este normal să fii dezamăgit când îți dorești ceva și nu se întâmplă.
Mă refer la oamenii care te pedepsesc pentru refuz.
Se răcesc. Te fac să te simți vinovată. Îți amintesc ce au făcut ei pentru tine. Îți spun că te-ai schimbat. Transformă un refuz punctual într-o evaluare completă a caracterului tău.
La asta mă uit astăzi mult mai atent.
Dacă o relație funcționează foarte bine cât timp răspunsul meu este da și începe să se clatine imediat ce apare un nu, atunci nu avem chiar relația pe care credeam că o avem.
Avem un aranjament.
Nu vreau nici extrema cealaltă.
Nu vreau să devin omul care spune nu din principiu doar ca să demonstreze că are limite.
Îmi place să fac lucruri pentru oamenii mei. Îmi place să ajut. Îmi place să fiu acolo. Uneori fac lucruri pe care nu am deloc chef să le fac pentru că omul din fața mea contează mai mult în momentul respectiv decât cheful meu.
Asta nu este lipsă de limite. Este viață.
Diferența pentru mine a ajuns să fie alta:
vreau să știu de ce spun da.
Spun da pentru că aleg asta?
Sau spun da fiindcă mi-e teamă de ce se întâmplă dacă spun nu?
Din exterior arată exact la fel. Pentru mine, nu mai sunt deloc același lucru.
Cu cât trec anii, cu atât timpul începe să aibă altă greutate.
O seară în care nu voiam să merg undeva nu mai este doar o seară oarecare. Este o seară din viața mea pe care n-o primesc înapoi.
O conversație purtată numai din obligație este timp pe care nu-l petrec cu cineva cu care chiar vreau să vorbesc.
Fiecare da spus automat ocupă locul altui lucru.
De asta întrebarea dacă se supără cineva nu mai poate fi singura care decide.
Contează și dacă mă supăr eu pe mine după.
Nu vreau să ajung să nu-mi pese ce simt ceilalți. Din contră, vreau să-mi pese.
Doar că nu mai vreau ca reacția altcuiva să aibă drept de veto asupra tuturor deciziilor mele.
Dacă spun nu și te superi, putem vorbi.
Dacă tu îmi spui nu și eu sunt dezamăgită, pot să-ți spun.
Suntem adulți. Ar trebui să putem supraviețui și unei emoții neplăcute fără ca unul dintre noi să se sacrifice preventiv ca să nu apară.
Oamenii se mai supără.
Și eu mă supăr.
Și voi vă supărați.
De cele mai multe ori trece.
Ce nu mai pot recupera este timpul pe care l-am petrecut luând decizii după aceeași întrebare:
Dar dacă se supără?
A decis destule pentru mine.
Acum încerc să-i mai spun și ei, din când în când, nu.
