Am o relație foarte bună cu lucrurile frumoase.
Îmi plac casele frumoase, hainele bune, cănile din care cafeaua pare cumva mai bună, cărțile, obiectele vechi, mesele aranjate, lucrurile care au textură și poveste. Nu sunt omul care visează la o cameră albă cu un pat, o plantă și trei tricouri identice într-un sertar.
Deci nu, textul ăsta nu este începutul noii mele vieți minimaliste.
Nici nu cred că m-ați recunoaște.
Dar în ultima vreme m-am uitat mai atent la câte lucruri avem și, mai ales, la cât timp consumăm pentru ele.
Le cumpărăm. Le alegem. Le comparăm. Le așteptăm să vină.
Le despachetăm. Le găsim loc. Le mutăm. Le curățăm.
Le organizăm. Le depozităm.
După care cumpărăm cutii ca să organizăm lucrurile pe care le-am cumpărat deja.
Aici începe să mi se pară că gluma este puțin pe seama noastră.
Mi s-a întâmplat de multe ori să cumpăr nu obiectul, ci versiunea mea pe care mi-o promitea obiectul respectiv.
Agenda aceea superbă nu era doar o agendă. Era Nicole cea organizată, care știe exact ce face marți la 14:30 și nu caută o factură cu zece minute înainte să-i trebuiască.
Aparatul de bucătărie nu era un aparat. Era viața în care gătesc sănătos, eficient și fără să mă întreb la ora opt seara ce mai mâncăm.
Hainele pentru o viață pe care încă n-o aveam, cănile pentru dimineți mai lente, cutiile pentru o casă mai ordonată, produsele care urmau să rezolve lucrurile pe care n-avusesem chef să le rezolv fără ele.
Unele chiar ajută.
Dar mi-am dat seama că am cumpărat de multe ori promisiunea schimbării, nu lucrul.
Și obiectul ajunge acasă înaintea versiunii mele care trebuia să-l folosească.
De obicei cu mult înainte.
Marketingul știe foarte bine partea asta despre noi.
Rareori îți vinde doar o geantă.
Îți vinde femeia care intră cu geanta aia într-un hotel și pare că știe exact unde merge.
Nu îți vinde o canapea. Îți vinde familia relaxată de duminică, lumina perfectă, copilul care nu varsă nimic și câinele care aparent n-a lăsat niciodată un fir de păr.
Nu îți vinde un set de farfurii.
Îți vinde mesele pe care o să le ai.
Oamenii care o să vină.
Viața care o să se întâmple în jurul lor.
Și eu sunt foarte ușor de convins de genul ăsta de imagini, pentru că îmi plac lucrurile frumoase și cred sincer că mediul în care trăim contează.
Doar că există o diferență între a construi o viață frumoasă și a cumpăra decorul unei vieți frumoase.
Nu sunt același lucru.
Am văzut asta și la mine acasă.
Există lucruri pe care le iubesc și pe care le-aș cumpăra din nou mâine.
Și există lucruri pe care le mut dintr-un dulap în altul de ani întregi.
Nu le folosesc. Nu-mi trebuie. Dar nici nu le dau.
Pentru că au costat. Pentru că sunt bune. Pentru că poate cândva.
Cred că expresia “poate cândva” este responsabilă pentru jumătate dintre dulapurile lumii occidentale.
Poate când slăbesc. Poate când facem petrecerea aia.
Poate când reamenajez. Poate când o să am timp.
Și ținem lucrurile pentru vieți ipotetice în timp ce viața reală trebuie să facă slalom printre ele.
Nu cred că problema este că avem lucruri.
Problema apare când lucrurile încep să ne ceară mai mult decât ne oferă.
O casă mai mare înseamnă adesea mai multe camere de întreținut.
Mai multe haine înseamnă mai multe dimineți în care te uiți la un dulap plin și nu ai cu ce să te îmbraci.
Mai multe produse în baie nu înseamnă neapărat o piele mai bună. Uneori înseamnă că nu mai știi ce folosești și de ce.
Mai mult din orice nu produce automat mai mult bine.
Știu că sună atât de evident încât aproape că nu merită scris.
Și totuși avem nevoie de Black Friday în fiecare an ca să uităm din nou.
Aici am început să mă întreb altceva.
Dacă mâine aș putea cumpăra mai puține lucruri, dar aș avea mai mult timp, ce aș alege?
Nu ca exercițiu filozofic. Pe bune.
O rochie în plus sau o zi întreagă în care nu am nimic de rezolvat?
Un telefon nou sau câteva weekenduri în care să plec undeva?
Un obiect pe care îl văd pe Instagram și îl vreau acum sau banii rămași acolo pentru ceva ce încă nici nu știu că o să-mi doresc?
Nu am întotdeauna răspunsul virtuos. Să fim serioși.
Uneori vreau geanta. Dar măcar vreau să știu că vreau geanta, nu femeia din reclamă și viața pe care mi-a sugerat-o fotografia.
Asta schimbă destul de mult lucrurile.
Am ajuns să cred că luxul adevărat are din ce în ce mai puțin de-a face cu acumularea.
Pentru mine începe să arate altfel.
Să am timp. Să nu mă grăbesc.
Să pot cumpăra ceva bun fără să simt că trebuie să cumpăr zece lucruri mediocre înainte.
Să am o casă în care îmi plac lucrurile pe care le văd, nu una în care trebuie să găsesc permanent soluții de depozitare.
Să plec undeva fără să mă gândesc că ar fi trebuit să folosesc banii pentru încă ceva.
Să pot sta la o masă cu oameni care-mi plac și să nu mă intereseze deloc dacă farfuriile sunt din colecția nouă.
Asta mi se pare mult mai aproape de viața bună decât orice haul.
Nu vreau să arunc jumătate din casă și să-mi număr obiectele.
Nu vreau nici să transform cumpărăturile într-o vină. Îmi place să cumpăr lucruri frumoase și probabil o să-mi placă mult timp de acum înainte.
Vreau doar să mă întreb ceva mai des înainte:
Îmi trebuie lucrul ăsta sau îmi place ce îmi promite despre mine?
E o diferență mică în formulare și una destul de mare în portofel.
Și în casă. Și, surprinzător, în cap.
Pentru că uneori nu avem nevoie să mai adăugăm ceva.
Avem nevoie să facem loc. Nu doar în dulapuri.
Și în program. Și în minte. Și în viață.
Am destule lucruri.
În perioada asta mă interesează mai mult ce fac cu timpul dintre ele.
