Am avut și eu perioade în care spuneam foarte repede despre ceva că e scump.
Un restaurant. O haină. Un hotel. Un fotograf. O canapea. O pereche de pantofi. Orice avea un preț care mă făcea să mă uit încă o dată la etichetă.
Scump.
Cuvântul rezolva problema imediat.
Nu eu nu aveam bani pentru lucrul respectiv. Lucrul era scump.
E o diferență mică de formulare și una destul de mare de responsabilitate.
Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta.
Pentru că există, evident, lucruri scumpe. Există prețuri absurde, adaosuri ridicole, produse mediocre vândute foarte bine și obiecte pe care nu le-aș cumpăra nici dacă mi-aș permite zece.
Dar nu despre ele vorbesc.
Vorbesc despre reflexul nostru de a transforma propriul buget într-o unitate universală de măsură.
Dacă eu nu-mi permit ceva, ceva-ul acela devine prea scump.
Nu pentru mine.
În general.
Și de aici începe una dintre conversațiile mele preferate despre bani, pentru că rareori este doar despre bani.
Am văzut oameni spunând că 200 de euro pentru o geantă e o nebunie și apoi schimbând trei genți de 70 de euro într-un an.
Oameni pentru care 100 de euro pe o cină sunt bani aruncați, dar 100 de euro pe niște adidași sunt absolut rezonabili.
Oameni care nu ar plăti pentru o fotografie, dar ar plăti fără să clipească pentru un telefon nou.
Și invers.
Niciunul nu este neapărat greșit.
Asta e partea pe care uităm s-o spunem.
Prețul și valoarea nu sunt același lucru.
Valoarea are foarte mult de-a face cu omul care se uită la preț.
Eu pot să dau bani pe ceva ce ție ți se pare inutil și să refuz să plătesc pentru ceva fără de care tu nu concepi viața.
Asta nu înseamnă automat că unul dintre noi știe mai bine să trăiască.
Înseamnă doar că alegem diferit.
Problema apare când nu mai spunem:
Nu vreau să dau atât.
sau:
Nu-mi permit acum.
Și spunem:
Nu merită atât.
Aici deja am trecut de la alegerea noastră la sentința despre munca, produsul sau alegerea altuia.
Și recunosc că mi se pare una dintre cele mai interesante mici aroganțe pe care le practicăm fără să ne dăm seama.
Pentru că eu nu știu întotdeauna ce există în spatele unui preț.
Nu știu cât timp a durat să ajungă cineva bun la ceea ce face. Nu știu ce costuri are. Nu știu materialele. Nu știu câte lucruri au fost încercate înainte să iasă unul bun. Nu știu cât costă să menții o afacere, un studio, un restaurant, un atelier sau un hotel.
Dar văd cifra.
Și din cifra aia îmi fac instantaneu o părere despre cât ar fi trebuit să coste.
Suntem o nație fascinantă de contabili neangajați ai afacerilor altora.
Fotografia m-a învățat probabil cel mai bine lecția asta.
Pentru că atunci când lucrezi într-un domeniu creativ auzi inevitabil:
Dar sunt doar niște poze.
Corect.
La fel cum într-un restaurant sunt doar niște ingrediente.
Într-o carte sunt doar niște cuvinte.
Într-un costum sunt doar niște bucăți de material.
Dacă descompui suficient orice lucru, aproape totul începe să pară ridicol de ieftin.
Numai că oamenii nu plătesc doar materia primă.
Plătesc ce știe cineva să facă cu ea.
Și aici începe valoarea.
Am început în ultimii ani să folosesc mult mai atent expresia nu-mi permit.
Nu-mi place neapărat.
Are ceva vulnerabil în ea.
Dar e adevărată.
Uneori văd ceva ce-mi place foarte mult și nu mi-l permit.
Atât.
Nu trebuie să demonstrez că obiectul e prost, că hotelul e supraevaluat, că restaurantul e fițos sau că omul care vinde serviciul respectiv s-a urcat cu picioarele pe realitate.
Pur și simplu nu este pentru bugetul meu acum.
Există o liniște foarte mare în această propoziție.
Pentru că nu mai trebuie să discreditezi lucrurile pe care nu le poți avea.
Mai există și varianta ceva mai incomodă.
Îți permiți.
Doar că nu suficient de mult încât să alegi acel lucru în locul altuia.
Și asta ni se întâmplă tuturor.
Spunem că nu avem 500 de lei pentru ceva și, dacă ne uităm cu atenție în urmă, descoperim că i-am cheltuit în ultimele trei săptămâni în zece locuri de câte 50.
Nu e morală.
Fac și eu asta.
Dar e util să văd diferența.
Pentru că uneori problema nu e venitul.
E ordinea în care am decis să ne plece banii din cont.
Iar ordinea asta spune destul de multe despre noi.
Mult mai multe decât declarațiile despre ce considerăm important.
Minimalismul, cel puțin partea care mă interesează pe mine, nu înseamnă să trăiești cu trei tricouri și o cană albă pe un raft gol.
Nu mă văd acolo și nici nu vreau.
Pentru mine înseamnă mai degrabă să nu cumpăr cinci lucruri mediocre pentru că sunt accesibile, dacă ceea ce vreau de fapt este unul bun.
Uneori îl cumpăr.
Alteori aștept.
Alteori decid că nu merită pentru mine și renunț.
Dar încerc să nu mai folosesc prețul ca pe o judecată morală.
Mai ales când ceea ce vreau să spun de fapt este mult mai simplu:
Îmi place. Dar acum nu vreau sau nu pot să dau banii ăștia.
Nu e nicio rușine în asta.
Din contră.
E una dintre cele mai sănătoase propoziții pe care le putem spune despre bani.
Pentru că, până la urmă, nu tot ce este bun trebuie să fie pentru noi.
Și nu tot ce nu ne permitem este prea scump.
Unele lucruri sunt pur și simplu în altă parte decât suntem noi acum.
Și e în regulă.
Nicole Pazmany
