Am petrecut destul de mult timp din viața mea încercând să fiu înțeleasă corect.
Dacă cineva interpreta ceva greșit, voiam să explic. Dacă simțeam o răceală, mă întrebam ce s-a întâmplat. Dacă refuzam o invitație, aveam grijă ca omul să știe că nu e nimic personal. Dacă luam o decizie care putea fi privită într-un anumit fel, simțeam nevoia să adaug context.
Am fost, practic, propriul meu departament de relații publice. Nu pentru toată lumea. Dar suficient cât să-mi dau seama cât timp poate consuma nevoia de a controla felul în care ești perceput.
Problema este că n-ai cum. Poți să explici impecabil și omul să înțeleagă exact ce vrea. Poți să fii corect și cineva să te considere egoist. Poți să ajuți de zece ori și să fii ținut minte pentru a unsprezecea oară, când ai spus nu.
La un moment dat, contabilitatea asta devine foarte obositoare.
Cred că schimbarea cea mai mare la mine nu este că nu-mi mai pasă ce cred oamenii.
Îmi pasă. Ar fi fals să spun altceva.
Îmi pasă ce cred oamenii pe care îi respect. Îmi pasă dacă cineva apropiat îmi spune că am greșit. Îmi pasă de reputația mea, de felul în care lucrez, de cum mă port cu oamenii și de ceea ce las în urma mea.
Dar nu mai vreau să plătesc cu timp pentru fiecare părere despre mine.
Aici s-a schimbat ceva.
Pentru că timpul a început să mi se pară mult mai concret decât înainte.
O oră pierdută încercând să explic cuiva ceva ce a decis deja să creadă este o oră.
O seară în care merg undeva doar pentru că nu vreau să se creadă că m-am schimbat este o seară.
O relație pe care o întrețin doar ca să nu existe discuții ocupă loc real în viața mea.
La 25 de ani, timpul pare o resursă abstractă.
La un moment dat începe să semene cu banii dintr-un cont din care nu mai intră la infinit.
Și începi să alegi altfel.
Am avut și eu frica aia că, dacă nu mai sunt prezentă peste tot, oamenii vor uita de mine.
Dacă nu merg, nu mă mai cheamă. Dacă nu sun, relația se pierde. Dacă nu sunt disponibilă, altcineva va fi. Dacă nu mă arăt, nu mai exist.
Internetul nu ajută deloc la problema asta. Te învață că trebuie să fii permanent acolo. Să postezi, să răspunzi, să reacționezi, să participi, să rămâi vizibil.
Viața reală funcționează uneori la fel.
Doar că am început să mă întreb dacă vreau cu adevărat să rămân în toate locurile în care trebuie să muncesc atât de mult ca să nu fiu uitată. Nu cred.
Prefer mai puține locuri în care absența mea este observată decât multe locuri în care prezența mea trebuie permanent întreținută.
A fost nevoie și să accept ceva mai puțin confortabil: unii oameni mă vor înțelege greșit.
Unii vor spune că m-am schimbat. Alții că m-am retras, că sunt mai distantă, că nu mai sunt ca înainte.
Și uneori vor avea dreptate. Pentru că nu mai sunt ca înainte.
Înainte aveam mai multă disponibilitate pentru lucruri pe care astăzi nu le-aș mai pune atât de sus pe listă.
Nu vreau să transform asta într-o poveste grandioasă despre evoluție. Uneori înseamnă pur și simplu că mi-am schimbat prioritățile. Și prioritățile au o consecință neplăcută: dacă ceva urcă, altceva trebuie să coboare.
Nu există varianta în care totul rămâne la fel de important.
Mi se pare că avem o problemă cu ideea asta.
Vrem să creștem, să schimbăm lucruri, să avem alte obiective, să lucrăm mai bine, să avem mai mult timp pentru familie, pentru noi, pentru proiectele noastre, dar nimeni din jur să nu simtă nicio diferență.
Nu funcționează. Orice alegere serioasă produce absențe.
Dacă scriu două ore, nu sunt în altă parte două ore. Dacă aleg să stau acasă într-o seară, nu particip la ceva. Dacă îmi investesc energia într-un proiect, altcineva primește mai puțină energie.
Asta nu este cruzime. Este matematică.
Ce încerc acum este să nu-mi mai construiesc programul pornind de la întrebarea ce vor crede ceilalți.
Să mă întreb întâi ce vreau eu să fac cu timpul meu și abia după aceea să văd ce compromisuri merită. Uneori merită.
Merg la lucruri la care n-am chef să merg pentru că omul contează. Îmi schimb planurile.
Stau mai mult. Ajut.
Timpul meu nu a devenit un altar la care nu mai are voie nimeni. Doar că vreau să-l dau conștient. Nu din reflex.
Și mai ales nu din frica de a nu fi judecată.
Nu știu dacă odată cu vârsta devii neapărat mai înțelept. Dar devii mult mai conștient că anumite lucruri nu se întorc.
Banii se mai fac. Oportunitățile mai apar. Unele relații se repară.
Dar miercurea trecută, de la șapte la zece seara, s-a dus. Nu mai pot face nimic cu ea.
Așa că încerc să fiu ceva mai atentă cui îi dau orele mele.
Și dacă prețul este ca unii oameni să mă înțeleagă greșit, încep să cred că e un preț pe care mi-l permit.
