Ne place sinceritatea.
Cel puțin așa spunem.
O trecem pe listele cu lucruri pe care le apreciem la oameni, lângă loialitate, bun-simț și „să fie el însuși”.
Sună bine.
Până când cineva chiar este sincer cu noi.
Atunci situația se complică.
Pentru că, de foarte multe ori, când spunem că vrem sinceritate, ceea ce vrem de fapt este confirmare formulată frumos.
Vrem oameni care să spună adevărul.
Cu condiția să fie aproximativ adevărul nostru.
Întreabă pe cineva:
„Spune-mi sincer ce părere ai.”
Și observă cât de puțin loc există, uneori, pentru răspunsul greșit.
Nu-mi place relația în care ești.
Cred că te-ai purtat urât.
Nu cred că omul ăla te-a nedreptățit chiar așa cum povestești.
Ai exagerat.
Cred că problema, de data asta, e la tine.
Brusc, sinceritatea aia pe care o prețuiam atât de tare începe să aibă defecte de caracter.
Persoana devine „negativă”.
„Nu mă susține.”
„Mă judecă.”
„Nu mă înțelege.”
Deși, cu cinci minute înainte, tocmai îi cerusem să fie sinceră.
Doar că nu precizasem partea importantă:
Să fii sincer, dar să-mi placă.
Avem o relație foarte interesantă cu adevărul.
Îl admirăm de la distanță.
Foarte elegant concept.
Mai dificil când intră în casă și se așază la masă.
Pentru că sinceritatea reală nu vine întotdeauna cu tonul potrivit, la ora potrivită și exact în forma în care suntem pregătiți să o digerăm.
Uneori vine când tocmai ne-am construit o explicație foarte bună pentru propriul comportament.
Și strică tot.
Poate de aceea ne plac atât de mult oamenii care „ne susțin orice ar fi”.
Sună a iubire.
Uneori este.
Alteori este doar un contract prin care două persoane au convenit să nu-și strice reciproc poveștile despre ele însele.
Tu îmi validezi alegerile mele proaste.
Eu pe ale tale.
Prietenie impecabilă.
Asta nu înseamnă că trebuie să transformăm sinceritatea într-o armă.
Există și oamenii care spun:
„Eu doar sunt sincer.”
De obicei imediat după ce au spus ceva complet inutil și gratuit de crud.
Nu.
Să spui tot ce-ți trece prin cap nu este integritate.
Uneori este doar lipsă de filtru cu branding bun.
Sinceritatea fără empatie poate deveni cruzime.
Dar nici empatia fără sinceritate nu este întotdeauna bunătate.
Uneori este doar comoditate.
Pentru că este mult mai ușor să spui:
„Ai dreptate, iubita mea.”
decât:
„Nu cred că ai dreptate aici.”
Prima variantă încheie conversația.
A doua s-ar putea să coste ceva.
Cred că oamenii care ne iubesc cu adevărat nu sunt cei care ne dau dreptate permanent.
Sunt cei în fața cărora putem supraviețui și momentului în care nu ne dau.
O relație bună nu este una în care nimeni nu te contrazice.
Este una în care dezacordul nu devine automat trădare.
Asta e mai greu.
Pentru că în momentul în care cineva apropiat nu vede lucrurile ca tine, apare imediat tentația să reevaluezi omul, nu ideea.
„S-a schimbat.”
„Nu mai e aceeași.”
„Nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.”
Uneori da.
Alteori doar ți-a spus ceva ce n-ai vrut să auzi.
Și cele două lucruri nu sunt deloc același lucru.
Cu timpul, am început să apreciez mai mult oamenii care riscă puțin relația spunându-mi adevărul decât pe cei care o protejează spunându-mi întotdeauna ce vreau.
Nu în orice moment.
Nu pe orice ton.
Nu despre orice.
Dar suficient cât să știu că, dacă întreb:
„Tu ce crezi cu adevărat?”
există șansa să primesc un răspuns real.
Chiar dacă mă enervează.
Mai ales dacă mă enervează.
Pentru că uneori reacția noastră la un adevăr spune mai multe decât adevărul însuși.
Dacă prima grijă este să demonstrăm că celălalt greșește, probabil n-am cerut o părere.
Am cerut un aliat.
E simplu să spui că apreciezi sinceritatea când nimeni nu te contrazice.
Testul începe după.
Când omul pe care îl respecți îți spune că nu vede lucrurile ca tine.
Când prietena ta nu-l urăște automat pe omul pe care tu tocmai te-ai supărat.
Când cineva îți spune că ai fost nedrept.
Când persoana de lângă tine refuză să transforme fiecare greșeală a ta într-o circumstanță atenuantă.
Atunci aflăm cât de mult ne place, de fapt, sinceritatea.
Uneori nu prea mult.
Și e în regulă.
Măcar să fim sinceri și despre asta.
